Dacă dragoste nu e... FACEM!

Să faci un  om să iubească pe altul e probabil cea mai grea

sarcină care ne-a fost încredințată, sarcina supremă,

 examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt

 doar un preludiu... Iubirea e un imbold pentru fiecare să se

 desăvârșeasă, să devină cineva, să devină o lume el

 însuși de dragul cuiva.  (Rainer Maria Rilke)

Dragostea arată omului cum ar trebui să fie. ( A. P. Cehov)

Dragostea este misterul dintre doi oameni, nu asemanarea dintre ei.

 (John Fowles)

Dragostea constă în dorința de a da ceea ce este al tău

altuia și de a simți fericirea acestuia ca și cum ar fi a ta.

 (Emanuel Swedenborg)

Tare-i veche dragostea asta. E atât de veche încât ai senzația că a apărut mai întâi ca fenomen și apoi ca sentiment, or, luând în considerare cât de mult a fost scoasă în evidență și câtă filosofie s-a făcut pe marginea ei, este o consecință logică ca ea să fie privită mai mult ca fenomen decât ca apropiere sufletească. E de demult tare... își are geneza înainte ca omul să fi construit vreun edificiu zeilor sau ca să fi inventat vreo unealtă sau armă cu care să-și poată ucide semenii sau să vâneze.
Un sentiment care probabil a transformat acea ființă primitivă, la un anumit moment în dezvoltarea sa, în om. Am putea afirma că dragostea l-a însoțit pe om de la bun inceput. Este cel mai comun sentiment fără a fi banal totodată, este foarte simplu să nimerești în mrejele lui și foarte complicat să descâlcești misterul lor, este vechi și nou totodată; nou pentru că așa e omul, așa e natura, ea nu copiază și nu se repetă, ea este mereu originală: din miliardele de frunze și fire de iarbă pe care le produce flora în fiecare sezon, nu găsești măcar două care ar fi identice... astfel sunt și oamenii -  diferiți. Chiar și între gemeni se pot găsi mii de diferențe. Anune diversitatea face ca fiecare dragoste să aibă specificul ei, să fie aparte. Totuși, iubirile veritabile au trăsături comune, ele fiind condițiile esențiale pentru a delimita dragostea de alte sentimente afective. Mulți au fost cei care au definit dragostea, care au încercat, printr-o selecție de cuvinte aranjate într-un mod înțelept, să enunțe elementele indispensabile pe care un sentiment trebuie să le întrunească pentru ca să poată fi numit dragoste.

Unul dintre ele este imprevizibilitatea. Nu cred ca cineva și-a planificat o dragoste și anume dragoste a ieșit până la urmă. Așa cum economia planificată a URSS s-a soldat cu eșec, o greșeală ar fi să-ți planifici de cine, când și în ce ”mod” să te îndrăgostești. Mai mult, asemenea erori sunt, de regulă, sancționate.

Dragostea nu poate avea instrucțiune sau termen de garanție. Cu toate că la prima vedere pare un act volitiv, un ”comun acord”, nu este de loc așa. Amintiți-vă de personajul George Ladima din ”Patul lui Procust” de Camil Petrescu. Sunt sigur că dragostea sa față de Emilia (care era incontestabil o femeie cu picioarele larg deschise) nu avea nici o tangență cu vreo decizie rațională sau cu vreo decizie în general. Dragostea nu o să îți ceară acordul, nu o să îți aducă la cunoștință ”termenii și condițiile”, nu o să te asigure împotriva unor eventuale riscuri, și nu te va informa când va intra în vigoare. Ea caută să-și facă cuibul în sufletele rănite, slăbite, pândește, adulmecă... și de obicei atacă decisiv, te sfâșie ca un animal prădător și apoi te cuprinde cu sute de brațe din strânsoarea cărora nu ai cum să te eliberezi... cade încet și moale ca zăpada: la inceput e cald, apoi e frig și în final îți provoacă durere. Toți vor să o îmblânzească, însă asta sfârșește cu aceea că te pomenești prins între colții ei.

...Și totuși ea este de natură divină, iar pe lângă faptul că e imprevizibilă mai este și indispensabilă, iar celor cărora nu le este indispensabilă, le devine inevitabilă. Toți vor să fie iubiți; chiar și cei care nu conștientizează [încă] asta. Sunt unii care vor să și iubească; asta deoarece își dau bine seama că astfel șansele lor de a fi iubiți cresc considerabil.

De la teorie până practică e ca de la concepțiile lui Karl Marx la ceea ce a fost de facto comunismul...

Se prezumă că în fiecare relație serioasă [sensul termenului ”serioasă” este foarte relativ] există dragoste... până la proba contrară. Se prezumă că fiecare ”te iubesc” este sincer, dar nici nu vă imaginați de câte ori ”te iubesc”-urile sunt urmate de: ”caracterele noastre sunt incompatibile”, ”sunt obosit/ă din punct de vedere psiho-emoțional și am nevoie de o pauză”. Fraze de genul acesta sunt, deseori, cele mai sofisticate și ”intelectual-științifice” din toate câte le-a spus persoana respectivă pe toată durata relației. Ce efort depun unii pentru a minți frumos! Pentru că vor să evite o situație penibilă care s-ar ”instaura” dacă ar recunoaște un banalul adevăr. Pentru că le este frică să spună adevărul... dragostea și adevărul sunt cele mai mari ispite... pentru că sunt ”cele mai interzise”. Recunosc, am folosit și eu asemenea fraze... dar cine nu a folosit?.. ”Отмазка” nr.2 alineatul (3) – ”cred ca e mai bine pentru ambii să punem punct aici. Noi oricum o să ne despărțim și atunci va fi mai dureros.” Ce gândire pe termen lung, ce responsabilitate, ce altruism! Extraordinar! Asta ar trebui să se înțeleagă dintr-o astfel de argumentare. Despre ce responsabilitate și gândire pe termen lung poate fi vorba dacă de cele mai dese ori persoana respectivă își scrie referatele/rapoartele în ultima zi cu toate că știa de ele deja de două săptămâni? Este doar un exemplu [subiect al căruia sunt și eu], dar cred că v-ați regăsit în el la o anumită perioadă din viață.

De ce se ajunge la asemenea situații? Eu aș evidenția două categorii de motive:

1.       Vicii de consimțământ la crearea relației

2.       Vicii de conținut ale relației

Să analizăm deci viciile de consimțământ. Pornim de la ipoteza că orice început de relație reprezintă un acord de voință a părților [sau a părinților lor, fapt care deja reprezintă un viciu evident]. Pentru ca acordul/consimțământul să vie valabil, adică să reflecte voința reală a celuia care îl exteriorizează, el nu trebuie să fie afectat de nici un gen de vicii. Ele pot fi: eroarea, dolul (amăgirea), violența (constrângerea fizică sau psihică) sau lipsa discernământului (persoana nu are capacitatea de a realiza consecințele acțiunilor sale). Să exemplificăm succint aceste vicii:

·         Eroarea este o decizie pe care persoana nu ar fi luat-o dacă nu ar fi existat careva circumstanțe de ordin subiectiv sau obiectiv care au determinat-o la careva acțiuni/inacțiuni. Exemplu ar putea servi consumul de alcool: ”Băi Ion, îmi pare mie sau eu i-am spus ieri Alinei că noi ne întâlnim?” Eroarea poate surveni și ca urmare a unui factor subiectiv, care ține direct de persoană, de aprecierea greșită dată situației la un anumit moment.

·         Dolul este un viciu de consimțământ foarte des întâlnit. El rezultă, într-o măsură considerabilă, din dorința fiecăruia de a se afirma, mai ales vis-a-vis de persoanele de sex opus, care sunt eventuali parteneri. Ca viciu de consimțământ, dolul constă în acțiunile deliberate ale unui individ menite să convingă viitorul partener de ceva care nu este adevărat, să ilustreze situația într-un mod neveridic pentru a determina persoana să accepte o relație. Dolul poate avea două tipuri de obiect: a)referitor la calitățile și moravurile persoanei și b)referitor la patrimoniul ei.

·         Violența se manifestă de regulă ca constrângere psihologică, dar sunt întâlnite și cazuri de constrângere fizică care duc la ”crearea” unei relații. Constrângerea psihologică poate fi exercitată de către persoana cointeresată sau poate veni din mediul în care se află persoana expusă. Astfel, doar faptul că majoritatea cercului de prieteni/colegi sunt implicați în relații poate fi pentru unii o constrângere psihologică, mai ales dacă camarazii scot în evidență beneficiile de a avea un partener/ă. Este o mare greșeală să fundamentezi decizia de a deschide o relație pe dorința de ”a fi în rând cu lumea”. Deseori această influență este exercitată la nivel subconștient, adică nu realizăm sau realizăm doar parțial eventualele consecințe ale acestei influențe.

·         Din păcate cazurile de lipsă de discernământ sunt destul de frecvente. Astfel de decizii se mai numesc decizii ”din prostie”. Ele se deosebesc de erori prin faptul că eroarea este o abatere de la procesul regulat de luare a deciziilor, pe când lipsa de discernământ presupune faptul că persoana nu este în stare să analizeze situația și să ia o decizie potrivită. Regretabil este faptul că acest fenomen se întâlnește nu doar în rândurile elevilor și studenților.

Viciile de conținut sunt o consecință logică a celor de consimțământ, dar ele se pot manifesta și în lipsa acestora. Unul dintre cele mai evidente semne care le atestă este faptul că partenerii nu mai gasesc nimic nou și interesant vis-a-vis de celălalt. Asta nu se datorează faptului că majoritatea sunt niște psihologi desăvârșiți și reușesc să citească omul ca pe o carte într-un termen relativ scurt. Problema majorității constă în aceea că ei nu se mai pot impresiona unul pe celălalt, dar atunci ”când iubești, gasești întotdeauna ceva nou în persoana iubită.”( Blaise Pascal)

Dragostea este un dar pe care nici pe departe orice suflet poate să-l primească, iar în încercările disperate de a o mima fac un cuplu cu vicii să arate și mai patetic. În fond, nu lipsa dragostei este un viciu; lipsa perspectivei de dragoste reciprocă este. Păcat că doar cuvântul ”iubire” e la modă, nu și iubirea ca fenomen.

Orice apropiere de sorginte psiho-emoțională trebuie să genereze mai mult bunăstare decât suferință. Dacă balanța se înclină în partea trăirilor neplăcute, atunci viciile de conținut a relației constituie temei suficient pentru ca relația să nu mai existe nici ca formă.

Meditați acum ceva timp și încercați să găsiți o relație neafectată de nici un viciu... Dar oamenii totuși continuă să fie ”împreună”. De ce? Sau poate mai potrivită ar fi intrebarea ”Cum?”. Relațiile sunt întreținute artificial ca și cursul valutei naționale și evident, mai târziu sau mai devreme se ajunge la criză.

Unul din cele mai des întâlnite metode de a atrage mai mult partenerul/a este de îl face puțin gelos/oasă, totodată evidențiându-ți calitățile. Acest lucru nu necesită multe facultăți terminate și nici mari facultăți mintale: este suficient să te jelui că ”fetele aistea nu-mi mai dau pace! Mă acostează permanent, mă sufocă..!” Cealaltă ”jumătate” va simți concurența și va fi mai receptivă, sensibilă, etc. Păcat însă că efectele secundare al acestui ”medicament” sunt în final mai prejudiciabile decât problema inițială. Ceea ce e bazat pe fals are temelii din nisip și este o întrebare de timp (nu de prea mult) când se va risipi și asta e în cel mai bun caz neplăcut. Aveți grijă ce faceți, ce vă doriți; de obicei nimeni nu iese fără să dea socoteală. Uneori, poate, este mai bine să renunți la o plăcere de moment pentru a te bucura ulterior de una mai mare, sau să înfrunți acum o greutate ca ulterior să nu fie necesar să te confrunți cu dânsa într-o formă evoluată. E aceeași ecuație ca și în economie: Investești (deci renunți pentru moment) pentru a obține mai mult.

Nu vreau să descurajez pe cei care luptă. Cursul dragostei nu a fost niciodată neted. (W. Shakespeare). Important e să luptați pentru ceea ce merită, să nu ajungeți să spuneți ca Napoleon în Rusia: ”Dacă mai obținem o asemenea victorie, murim cu toții.”

Cine știe? Poate dragostea față de cineva nu este altceva decât o formă a dragostei față de sine? De ce vrei ca omul iubit să nu fie departe? Pentru că tu te simți rău în lipsa acestuia. De ce îl susții, îl ajuți? Pentru ca să te poți bucura de buna lui dispoziție. De ce ti-ai da viața pentru el/ea? Pentru că fără el/ea nu tu nu poți trăi...

Poate că au avut dreptate când au pus dragostea în cărți; se prea poate ca ea să nu poată exista în altă parte.