Deștepți!.. Da' nu ca în cărți... și nici din cărți.

                Evoluăm de ne rupem! Suntem mai deștepți! Suntem atât de deștepți încât dăm mită mai mare ca amenda, plătim bani ca să nu stăm în rând... rând care intenționat se menține pentru ca deștepții să creadă că mare treabă se rezolvă acolo și se toarnă miere din butoi; și mai e ceva: ne simțim foarte importanți dacă trecem și ceilalți așteaptă; e un semn distinctiv chipurile a apartenenței la o clasă socială superioară... suntem atât de deștepți încât dăm mită pentru ca un funcționar public doar să-și îndeplinească obligațiile de serviciu. Este mai la modă să te audă ceilalți vorbind la telefon ceva de genul: “Hai că amuș rezolvăm. Amuș îi vâr 50 de evro!” decât să citești un act normativ și să știi ce ești în drept să ceri și de la cine.

                Deșteptăciunea nu mai incape, se revarsă, se prelinge, curg râuri, râuri... ea se manifestă la toate nivelurile și în toate formele. Fiecare vrea să afișeze cât mai multă... păcat doar că numai cu afișatul rămânem. Pentru că deștepții noștri încep a demonstra “Teoria focul stins” privită din diverse perspective, încep a descoperi apa caldă și a elabora “algoritmul uitatului în oglindă”. Mă refer la pseudodescoperiri absolut inutile pentru care primesc grade științifice și mai au tupeul de a se numi “oameni de știință”, pe cănd lucrările lor stau și adună praful în bibliotecile unde au fost donate. Au deștepții ăștia și o scuză pentru faptul că nu prea răstoarnă munți descoperirile lor: “Acum e greu de descoperit ceva. Totul e știut deja.” Evident că e știut. Că doar nu poți să descoperi ceva ce toți știau deja. Ideea e că întotdeauna există loc pentru descoperiri și invenții. Pe vremea lui Einstein existau cu siguranță “savanți” care găseau scuze. El însă nu a pierdut timpul încercând să găsească motive și  l-a folosit ca să revoluționeze fizica ca știință. Astfel de oameni nu sunt agreați de către deștepți. Să încerce un tânăr fără “neamuri la Ierusalem” să realizeze ceva într-adevăr valoros. Îl vor privi cu răutate toți deștepții și vor bolborosi printre fălcile grase ca de porc și dinții de aur că “Nu-i bună lucrarea măi baiete. Ai scris niște prostii.” Așa a fost și așa va fi mereu. “Te-or întrece nătărăii chiar de-ai fi cu stea în frunte” [M. Eminescu] pentru că ei sunt majoritari. Vor crea o comisie pe care trebuie să o hrănești și să o adapi, să-i ghiftuiești ca pe niște curcani în ajun de Crăciun după care te vor purta prin o lungă procedură, iar atunci când vei obține ce voiai inițial, foarte probabil deja să nu mai ai nevoie. În țara noastră, Republic ooof, of, of Moldova, comisiile au un rol important. Se zice că ele sunt o formă foarte eficientă de a soluționa probleme și de a elabora proiecte. În realitate e cam așa: Dacă vrei să compromiți ceva din start, creează o comisie! Mai mult decât atât: „comisie” sună foarte promițător și mai e o metodă bună de a spăla niște fonduri, așa cum s-a întamplat cu fondurile pentru reforma în justiție. S-au format comisiile, s-au alocat milioanele, iar până acum doar câteva proiecte calice s-au elaborat care sperăm că nu vor fi implementate sau că vor fi îmbunătățite, ceea ce este cam puțin probabil. În țara asta, de obicei ceea ce trece prin Parlament sau prin alt organ al statului se alterează, se tâmpește... Așa a fost, de exemplu, proiectul codului civil în 2002, care inițial era unul foarte bun, bazat pe Codul Civil German, recunoscut ca unul din cele mai bune din lume, valabil din 1900, care a fost de atunci până acum îmbunătățit și călit cu experiența unui stat care s-a ridicat de două ori din ruine pentru a deveni una din cele mai prospere economii mondiale. Ce ne mai trebuia nouă? Din ruine în bine. Exact asta! Și codul civil care reglementează cele mai importante relații economice [și nu numai] este ingredientul de bază pentru un asemenea progres. Păcat doar că Ostapciuc [Președintele Parlamentului de atunci] și compania au fost prea deștepți. Cel puțin asta au vrut să demonstreze și au denaturat, au ciuruit un cod bun, un cod pe care ei nici măcar nu au capacitatea să îl înțeleagă. Cum poți să redactezi ceva de care nu ai idee!?

                Tare deștepți am devenit. Avem toți profiluri pe Facebook și Одноклассники. Am devenit dependenți de ele. Postăm toată viața noastră personală. O publicăm. Toate prostiile, toate fotografiile compromițătoare, înregistrările tâmpite și lipsite de sens. Totul la pachet! Pe vremuri nici serviciile secrete nu puteau afla atâta informație despre oameni cât ar putea afla astăzi un simplu cetățean. Dacă aș angaja o persoană la serviciu, aș accesa profilul ei de pe vreo rețea de socializare. Asta ar livra multă informație utilă. Cred că oamenii, pe lângă comportamentul lor social, mai au deja și un comportament specific pentru rețelele de socializare. Este foarte lesne să determini care individ se simte singur, care duce lipsă de atenție sau dacă atenția celorlalți este importantă pentru respectivul individ, dacă este sociabil sau retras, pervers, amoral, educat, cult, amabil, politicos, nepoliticos, fidel, infidel, organizat, dezorganizat, iteligent sau dobitoc, fățarnic sau sincer, bădăran sau nobil, etc. Este posibil de creat un portret psihologic detaliat pentru că toată activitatea și sentimentele se publică. Ele sunt accesibile! Poze, comentarii, actualizări, locație și multe altele. Legea ar dori să protejeze valori cum ar fi intimitatea și viața personală, dar acest lucru este imposibil dacă noi înșine călcăm aceste drepturi în picioare. Imaginați-vă că aveți o ofertă bună din partea unui angajator. Puteți afirma cu certitudine că oferta ar rămâne valabilă și după o “excursie” prin “lumea miraculoasă a profilului Dvs.”? Informația uneori costă mult. Poți plăti un preț ca să o obții, dar e mult mai dificil să o faci să dispară. Practic imposibil. Există unele profesii pentru care legea cere ca reputația candidatului să fie ireproșabilă. Sunteți siguri că profilurile Dvs. sunt ireproșabile? Sunteți siguri că ceea ce ați șters are statut de informație distrusă care nu mai poate fi accesată? Dar “Termenii și Condițiile” site-ului le-ați citit atunci când ați creat profilul sau doar ați bifat “sunt de acord”? Da’ trebuia de citit. Acolo sunt multe lucruri interesante. Inclusiv depsre informație. Informație care acum pare banală, dar ulterior poate căpăta statut de compromat. Dacă cineva ar concura cu mine pentru un post de judecător, eu aș gasi pe cineva la SIS care ar dezgropa toți viermii din profilul său și reputația lui nu ar mai fi deloc ireproșabilă.

                Are puterea acela care manipulează masele până când altcineva inventează ceva genial, care dă peste cap tot echilibrul de forțe. Facebook-ul întrunește în sine elemente din ambele componente ale puterii: este un intrument genial de manipulare și un mecanism foarte eficient de stocare a informației, ceea ce seamănă cu o bombă atomică: când vrei să închizi gura cuiva, doar îi amintești despre faptul că bomba poate exploda...

                Nu am nimic împotriva rețelelor de socializare. Ele ne-au cucerit precum spaniolii pe băștinașii Americii de Sud: le-au dat săpun , pieptene, apoi electricitate, combustibil... lucruri fără de care ei au trăit mii de ani, dar de care nu se puteau lipsi odată ce le-au încercat. Nu cred că sunt în drept să dau sentințe sau să trag concluzii care s-ar pretinde în stare să răstoarne stereotipuri. Eu doar încerc să analizez un fenomen din alt punct de vedere decât cel standard... “Standard” – sună atât de obscur acest cuvânt. Sună a limitare, a șablon de gândire, a idee impusă, a creiere etichetate... Cine le inventează?... elaborează. Acei care vor ca noi să fim standard ca în caz că “deviem” să le fie mai ușor să ne repare; ca la Service Center: “Ăsta e Mercedes clasa E, motor diesel, anul fabricației 2001...” Cu cât populația e mai omogena, mai puțin diversificată, cu atât mai ușor să o manipulezi. De aceea se și creaza sistemul, scopul de bază fiind obținerea a cât mai mulți oameni Ctrl+Paste... Pentru a începe cu succes analiza unui fenomen din alt punct de vedere decât cel standard, eu pornesc de la o regulă pe cât de simplă, pe atât de veridică [tot ce e genial e simplu]:   Dacă cineva câștigă, numaidecât există cineva care pierde și viceversa. Nu există vești bune și vești rele. Orice veste rea este bună pentru altcineva; și invers. Din afacerea cu rețelele de socializare câștigă Zuckerberg și compania... Mă întreb acum: “Cine pierde?”

Dacă dragoste nu e... FACEM!

Să faci un  om să iubească pe altul e probabil cea mai grea

sarcină care ne-a fost încredințată, sarcina supremă,

 examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt

 doar un preludiu... Iubirea e un imbold pentru fiecare să se

 desăvârșeasă, să devină cineva, să devină o lume el

 însuși de dragul cuiva.  (Rainer Maria Rilke)

Dragostea arată omului cum ar trebui să fie. ( A. P. Cehov)

Dragostea este misterul dintre doi oameni, nu asemanarea dintre ei.

 (John Fowles)

Dragostea constă în dorința de a da ceea ce este al tău

altuia și de a simți fericirea acestuia ca și cum ar fi a ta.

 (Emanuel Swedenborg)

Tare-i veche dragostea asta. E atât de veche încât ai senzația că a apărut mai întâi ca fenomen și apoi ca sentiment, or, luând în considerare cât de mult a fost scoasă în evidență și câtă filosofie s-a făcut pe marginea ei, este o consecință logică ca ea să fie privită mai mult ca fenomen decât ca apropiere sufletească. E de demult tare... își are geneza înainte ca omul să fi construit vreun edificiu zeilor sau ca să fi inventat vreo unealtă sau armă cu care să-și poată ucide semenii sau să vâneze.
Un sentiment care probabil a transformat acea ființă primitivă, la un anumit moment în dezvoltarea sa, în om. Am putea afirma că dragostea l-a însoțit pe om de la bun inceput. Este cel mai comun sentiment fără a fi banal totodată, este foarte simplu să nimerești în mrejele lui și foarte complicat să descâlcești misterul lor, este vechi și nou totodată; nou pentru că așa e omul, așa e natura, ea nu copiază și nu se repetă, ea este mereu originală: din miliardele de frunze și fire de iarbă pe care le produce flora în fiecare sezon, nu găsești măcar două care ar fi identice... astfel sunt și oamenii -  diferiți. Chiar și între gemeni se pot găsi mii de diferențe. Anune diversitatea face ca fiecare dragoste să aibă specificul ei, să fie aparte. Totuși, iubirile veritabile au trăsături comune, ele fiind condițiile esențiale pentru a delimita dragostea de alte sentimente afective. Mulți au fost cei care au definit dragostea, care au încercat, printr-o selecție de cuvinte aranjate într-un mod înțelept, să enunțe elementele indispensabile pe care un sentiment trebuie să le întrunească pentru ca să poată fi numit dragoste.

Unul dintre ele este imprevizibilitatea. Nu cred ca cineva și-a planificat o dragoste și anume dragoste a ieșit până la urmă. Așa cum economia planificată a URSS s-a soldat cu eșec, o greșeală ar fi să-ți planifici de cine, când și în ce ”mod” să te îndrăgostești. Mai mult, asemenea erori sunt, de regulă, sancționate.

Dragostea nu poate avea instrucțiune sau termen de garanție. Cu toate că la prima vedere pare un act volitiv, un ”comun acord”, nu este de loc așa. Amintiți-vă de personajul George Ladima din ”Patul lui Procust” de Camil Petrescu. Sunt sigur că dragostea sa față de Emilia (care era incontestabil o femeie cu picioarele larg deschise) nu avea nici o tangență cu vreo decizie rațională sau cu vreo decizie în general. Dragostea nu o să îți ceară acordul, nu o să îți aducă la cunoștință ”termenii și condițiile”, nu o să te asigure împotriva unor eventuale riscuri, și nu te va informa când va intra în vigoare. Ea caută să-și facă cuibul în sufletele rănite, slăbite, pândește, adulmecă... și de obicei atacă decisiv, te sfâșie ca un animal prădător și apoi te cuprinde cu sute de brațe din strânsoarea cărora nu ai cum să te eliberezi... cade încet și moale ca zăpada: la inceput e cald, apoi e frig și în final îți provoacă durere. Toți vor să o îmblânzească, însă asta sfârșește cu aceea că te pomenești prins între colții ei.

...Și totuși ea este de natură divină, iar pe lângă faptul că e imprevizibilă mai este și indispensabilă, iar celor cărora nu le este indispensabilă, le devine inevitabilă. Toți vor să fie iubiți; chiar și cei care nu conștientizează [încă] asta. Sunt unii care vor să și iubească; asta deoarece își dau bine seama că astfel șansele lor de a fi iubiți cresc considerabil.

De la teorie până practică e ca de la concepțiile lui Karl Marx la ceea ce a fost de facto comunismul...

Se prezumă că în fiecare relație serioasă [sensul termenului ”serioasă” este foarte relativ] există dragoste... până la proba contrară. Se prezumă că fiecare ”te iubesc” este sincer, dar nici nu vă imaginați de câte ori ”te iubesc”-urile sunt urmate de: ”caracterele noastre sunt incompatibile”, ”sunt obosit/ă din punct de vedere psiho-emoțional și am nevoie de o pauză”. Fraze de genul acesta sunt, deseori, cele mai sofisticate și ”intelectual-științifice” din toate câte le-a spus persoana respectivă pe toată durata relației. Ce efort depun unii pentru a minți frumos! Pentru că vor să evite o situație penibilă care s-ar ”instaura” dacă ar recunoaște un banalul adevăr. Pentru că le este frică să spună adevărul... dragostea și adevărul sunt cele mai mari ispite... pentru că sunt ”cele mai interzise”. Recunosc, am folosit și eu asemenea fraze... dar cine nu a folosit?.. ”Отмазка” nr.2 alineatul (3) – ”cred ca e mai bine pentru ambii să punem punct aici. Noi oricum o să ne despărțim și atunci va fi mai dureros.” Ce gândire pe termen lung, ce responsabilitate, ce altruism! Extraordinar! Asta ar trebui să se înțeleagă dintr-o astfel de argumentare. Despre ce responsabilitate și gândire pe termen lung poate fi vorba dacă de cele mai dese ori persoana respectivă își scrie referatele/rapoartele în ultima zi cu toate că știa de ele deja de două săptămâni? Este doar un exemplu [subiect al căruia sunt și eu], dar cred că v-ați regăsit în el la o anumită perioadă din viață.

De ce se ajunge la asemenea situații? Eu aș evidenția două categorii de motive:

1.       Vicii de consimțământ la crearea relației

2.       Vicii de conținut ale relației

Să analizăm deci viciile de consimțământ. Pornim de la ipoteza că orice început de relație reprezintă un acord de voință a părților [sau a părinților lor, fapt care deja reprezintă un viciu evident]. Pentru ca acordul/consimțământul să vie valabil, adică să reflecte voința reală a celuia care îl exteriorizează, el nu trebuie să fie afectat de nici un gen de vicii. Ele pot fi: eroarea, dolul (amăgirea), violența (constrângerea fizică sau psihică) sau lipsa discernământului (persoana nu are capacitatea de a realiza consecințele acțiunilor sale). Să exemplificăm succint aceste vicii:

·         Eroarea este o decizie pe care persoana nu ar fi luat-o dacă nu ar fi existat careva circumstanțe de ordin subiectiv sau obiectiv care au determinat-o la careva acțiuni/inacțiuni. Exemplu ar putea servi consumul de alcool: ”Băi Ion, îmi pare mie sau eu i-am spus ieri Alinei că noi ne întâlnim?” Eroarea poate surveni și ca urmare a unui factor subiectiv, care ține direct de persoană, de aprecierea greșită dată situației la un anumit moment.

·         Dolul este un viciu de consimțământ foarte des întâlnit. El rezultă, într-o măsură considerabilă, din dorința fiecăruia de a se afirma, mai ales vis-a-vis de persoanele de sex opus, care sunt eventuali parteneri. Ca viciu de consimțământ, dolul constă în acțiunile deliberate ale unui individ menite să convingă viitorul partener de ceva care nu este adevărat, să ilustreze situația într-un mod neveridic pentru a determina persoana să accepte o relație. Dolul poate avea două tipuri de obiect: a)referitor la calitățile și moravurile persoanei și b)referitor la patrimoniul ei.

·         Violența se manifestă de regulă ca constrângere psihologică, dar sunt întâlnite și cazuri de constrângere fizică care duc la ”crearea” unei relații. Constrângerea psihologică poate fi exercitată de către persoana cointeresată sau poate veni din mediul în care se află persoana expusă. Astfel, doar faptul că majoritatea cercului de prieteni/colegi sunt implicați în relații poate fi pentru unii o constrângere psihologică, mai ales dacă camarazii scot în evidență beneficiile de a avea un partener/ă. Este o mare greșeală să fundamentezi decizia de a deschide o relație pe dorința de ”a fi în rând cu lumea”. Deseori această influență este exercitată la nivel subconștient, adică nu realizăm sau realizăm doar parțial eventualele consecințe ale acestei influențe.

·         Din păcate cazurile de lipsă de discernământ sunt destul de frecvente. Astfel de decizii se mai numesc decizii ”din prostie”. Ele se deosebesc de erori prin faptul că eroarea este o abatere de la procesul regulat de luare a deciziilor, pe când lipsa de discernământ presupune faptul că persoana nu este în stare să analizeze situația și să ia o decizie potrivită. Regretabil este faptul că acest fenomen se întâlnește nu doar în rândurile elevilor și studenților.

Viciile de conținut sunt o consecință logică a celor de consimțământ, dar ele se pot manifesta și în lipsa acestora. Unul dintre cele mai evidente semne care le atestă este faptul că partenerii nu mai gasesc nimic nou și interesant vis-a-vis de celălalt. Asta nu se datorează faptului că majoritatea sunt niște psihologi desăvârșiți și reușesc să citească omul ca pe o carte într-un termen relativ scurt. Problema majorității constă în aceea că ei nu se mai pot impresiona unul pe celălalt, dar atunci ”când iubești, gasești întotdeauna ceva nou în persoana iubită.”( Blaise Pascal)

Dragostea este un dar pe care nici pe departe orice suflet poate să-l primească, iar în încercările disperate de a o mima fac un cuplu cu vicii să arate și mai patetic. În fond, nu lipsa dragostei este un viciu; lipsa perspectivei de dragoste reciprocă este. Păcat că doar cuvântul ”iubire” e la modă, nu și iubirea ca fenomen.

Orice apropiere de sorginte psiho-emoțională trebuie să genereze mai mult bunăstare decât suferință. Dacă balanța se înclină în partea trăirilor neplăcute, atunci viciile de conținut a relației constituie temei suficient pentru ca relația să nu mai existe nici ca formă.

Meditați acum ceva timp și încercați să găsiți o relație neafectată de nici un viciu... Dar oamenii totuși continuă să fie ”împreună”. De ce? Sau poate mai potrivită ar fi intrebarea ”Cum?”. Relațiile sunt întreținute artificial ca și cursul valutei naționale și evident, mai târziu sau mai devreme se ajunge la criză.

Unul din cele mai des întâlnite metode de a atrage mai mult partenerul/a este de îl face puțin gelos/oasă, totodată evidențiându-ți calitățile. Acest lucru nu necesită multe facultăți terminate și nici mari facultăți mintale: este suficient să te jelui că ”fetele aistea nu-mi mai dau pace! Mă acostează permanent, mă sufocă..!” Cealaltă ”jumătate” va simți concurența și va fi mai receptivă, sensibilă, etc. Păcat însă că efectele secundare al acestui ”medicament” sunt în final mai prejudiciabile decât problema inițială. Ceea ce e bazat pe fals are temelii din nisip și este o întrebare de timp (nu de prea mult) când se va risipi și asta e în cel mai bun caz neplăcut. Aveți grijă ce faceți, ce vă doriți; de obicei nimeni nu iese fără să dea socoteală. Uneori, poate, este mai bine să renunți la o plăcere de moment pentru a te bucura ulterior de una mai mare, sau să înfrunți acum o greutate ca ulterior să nu fie necesar să te confrunți cu dânsa într-o formă evoluată. E aceeași ecuație ca și în economie: Investești (deci renunți pentru moment) pentru a obține mai mult.

Nu vreau să descurajez pe cei care luptă. Cursul dragostei nu a fost niciodată neted. (W. Shakespeare). Important e să luptați pentru ceea ce merită, să nu ajungeți să spuneți ca Napoleon în Rusia: ”Dacă mai obținem o asemenea victorie, murim cu toții.”

Cine știe? Poate dragostea față de cineva nu este altceva decât o formă a dragostei față de sine? De ce vrei ca omul iubit să nu fie departe? Pentru că tu te simți rău în lipsa acestuia. De ce îl susții, îl ajuți? Pentru ca să te poți bucura de buna lui dispoziție. De ce ti-ai da viața pentru el/ea? Pentru că fără el/ea nu tu nu poți trăi...

Poate că au avut dreptate când au pus dragostea în cărți; se prea poate ca ea să nu poată exista în altă parte.

Originea originalității închiriate

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii.

(M. Eminescu)

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

(M. Eminescu)

Capacitatea de înțelegere a maselor este foatre limitată, inteligența – foarte slabă, în schimb dorința de a ieși în evidență – enormă. Este foarte puțin probabil ca cineva să poată întocmi o listă exhaustivă a modurilor patetice pe care oamenii le folosesc pentru a se face remarcați. Nu că modalități destoinice ar fi puține, dar este mult mai ușor să imiți persoanele care stau pe copertele revistelor decât pe un om de știință sau pe vreun compozitor genial. A fi inteligent, a avea valori morale înalte nu este la modă, iar dacă un stil de viață nu este la modă, atunci nu face de a îl implementa. Mare noroc mai au cei care conduc de faptul că cei conduși nu gândesc! Nu gândesc din două motive: 1. Pentru că nu au capacitatea de a gândi sau ea se limitează doar la satisfacerea necesităților animalice; 2. Pentru că au fost dezvățați să gândească, sau mai bine zis: nu au fost învățați să gândească. Li s-a propus o alternativă foarte tentantă: turma, ca formă de organizare a societății care îi scutește pe indivizi de cel mai anevoios și neplăcut lucru – gândirea de sine stătătoare.

Să analizăm fenomenul modei vestimentare. De două sau de patru ori pe an, cei mai renumiți modelieri / designeri vestimentari sau alți împestrițați (majoritatea homo- sau bisexuali, deci oameni anormali prin definiție... și prin destinație dacă vreți) se adună la Milano sau Paris (sau altundeva, ceea ce mai puțin contează) pentru a decide asupra ”noilor tendințe în modă”. Cu alte cuvinte: pentru a schimba moda cu scopul ca persoanele susceptibile de un atare gen de manipulare să-și procure alte haine, fiindcă acelea de anul trecut sunt deja ”demodate”. De ce să fie demodate? Pentru că așa a spus Pierre? Dar ”demodat” nu înseamnă numaidecât ”urât” și în consecință, ”la modă” nu inseamnă numaidecât ”frumos”. Până la urmă vestimentația doar contribuie la modelarea aspectului exterior, nu îl determină în mod substanțial, iar aspectul exterior este doar o parte a frumuseții omului. Și de ce să nu avem părere proprie? De ce să nu fim originali?

Subconștientul unui om știe mult mai mult decât partea conștientă. De aici vine și intuiția. O bună parte din deciziile sale, omul le ia în mod intuitiv, spontan, fără ca respectiva decizie să primească avizul conștientului. De exemplu, noi nu ne gândim separat la fiecare pas pe care îl facem atunci când mergem în mod obișnuit pe stradă [a nu se confunda gândirea intuitivă cu intuiția].

La fel e și cu afirmarea: subconștientul multor persoane își informează titularii despre faptul că ei nu au calități intelectual-spirituale pentru a se afirma, deci trebuie să recurga la alte metode, cum ar fi vestimentație extravagantă, comportament ”glamour”(încercări penibile care nu au nimic în comun cu adevărata esență a curentului), bani (de menționat că de obicei e vorba de banii lu' tata) și altele.

Tare la modă e acum dragostea. De la '90 încoace (până atunci era ”В союзе секса нет!”... соответственно любви тоже) s-a dat frâu liber acestui minunat sentiment, acestei apropieri misterioase dintre sufletele oamenilor, acestei legături spirituale indisolubile a doi oameni de sex opus (actualele tendințe degradante mă forțează să fac această specificare). Definițiile nu se referă la dragostea în virtutea legăturilor de rudenie și definiții pot fi multe, dar ele toate fac cel puțin abstracție de ceva spiritual. De când cu dezmembrabea ”ninunii sovietice”, oamenii au aflat că totuși actul sexual a rămas unicul mijoc de reproducere. Ceea ce insinuez eu, este un fenomen destul de curios: de când sexualitatea a fost eliberată din lanțurile ”anonismului” sovietic, a ieșit la iveală și dragostea. Pline sunt site-urile de socializare cu ”love” și ”amore”. Dragostea nu era interzisă în URRS (sper că ați interpretat continuarea lozincei sovietice de mai sus ca pe o glumă, pentru că așa și este), probabil era mai multă dragoste, sau mai mlte cazuri de dragoste adevărată. Însă ea nu era atât de mult afișată. De ce? Pentru că nu era dezvolatat cultul sexului. Asta nu înseamnă că lumea se ocupa mai puțin cu ”cel mai plăcut gen de sport”, ci faptul că atunci, per ansamblu, societatea era mai educată. Acum toată lumea se ascunde sub masca dragostei. Este ca și când ne-am ascunde după deget, pentru că ”aria de acoperire” a iubirii lor nu nu are o rază mai mare decât lungimea degetului... sau lungimea altei părți a corpului uman. De ce să profanăm acest sentiment? La urma urmei nu este nimic rău într-un act sexual civilizat (...da' acel necivilizat e și mai bun).

Dragostea este un dar pe care nici pe departe toate sufletele sunt gata și sunt în stare să-l primească. Iar partea mai rea este că acele suflete care pot să-l primească, deseori nu-și găsesc perechea potrivită, pentru că ele sunt atât de rare..!

Celor unici întotdeauna le-a fost foarte greu.

Te-or întrece nătărăii, de ai fi cu stea în frunte; (M. Eminescu)

 Darul lor este și crucea pe care trebuie să o ducă cu demnitate.

Presa noastră cea de toate zilele

„Die Presse ist für mich Druckerschwärze auf Papier“

Otto von Bismarck

Este o „datorie“ a oricărui cetățean să critice forțele motrice ale societății, guvernarea fiind, evident, cap de listă în topul preferințelor. Este cea mai simplă și general acceptată opțiune de a da vina pe guvernare, însă merită o înaltă apreciere talentul de a găsi legătura dintre insuccesele vieții personale și faptul că cineva acolo undeva ar fi contrabandist sau mafiot.

Nu știu cât de mult a evoluat societatea noastră din punct de vedere moral de la '90 încoace și nu știu dacă a propășit sau din contra, dar ceva mai ”trendy” a devenit. Înainte cuvintele ”bârfe” și ”critică” se asociau cu niște doamne trecute de 40 ca în bancul cela care descrie două ”babe” care au stat 10 ani în pușcărie și după ce ”le-o dat drumu', o mai stat de vorbă vreo 4 ceasuri la porțile pușcăriei”; ei bine, acum bârfa și critica mi se asociază cu presa. Nu că presa nu ar fi un element indispensabil într-o societate democratică și într-un stat care se pretinde a fi ”de drept!”, da' mai ales statul nostru ”subteran și indiferent” (suveran și independent conform Constituției). Doamne ferește cineva măcar să încerce să diminueze importanța presei sau să arunce vreo piatră în ograda lor. Să ne amintim de domnul Muruianu: foarte puțini erau acei care știau câte cazuri a pierdut RM la CEDO din cauza lui, iar după renumita frază ”câini turbați”, știu chiar și cei care nu au idee ce-i asta CEDO.

Deci presa a preluat una din ocupațiile preferate ale membrilor societății, lăsându-ne nouă doar pe noi înșine... să ne bârfim noi unii pe alții, pe când prada cea mai mare să le revină lor. Oare s-a lenevit populația în așa măsură că le este lene să se autodiscute? NU. Dimpotrivă, foarte mulți  sunt cei care fără asta nu pot trăi. Doar că a devenit mai ”mișto” (ceea ce înseamnă un fel de ”cool” în limba țigănească) ca presa să se ocupe de asta. Ea are o rezonanță mai mare, are redactori și reporteri (mi-ar fi interesant să-l întreb pe domnul Muruianu care din ei îs mai turbați).

Nu, turbați ei precis nu-s. De fapt, nu sunt de acord cu ex-președintele CSJ nici în privința câinilor. Ei sunt niște papagali. Papagali care învață și repetă pe de rost. Ferească sfântul să spună vreun reporter ceva pe nepregătite! Ai senzația că rescrie legislația sau că redescoperă legitățile economiei de piață.

Nu zic nu. Peste tot în lume presa este folosită ca unealtă de manipulare care poate avea scopuri diverse: politică, marketing, carieră, etc. Mai pe scurt cine are bani și necesitate, acela și cumpără presa pe o perioadă de timp. Totuși, asta nu este o circumstanță atenuantă pentru jurnalistica autohtonă. Cum explicați faptul că Republica Moldova, ca stat suveran și independent, recunoscut pe arena internațională, parte a multor tratate și acorduri, etc., nu poate găsi prezentatori pentru preselecția națională a Eurovision! De ce? Pentru că există trei căi spre o carieră de succes în ale reportajului: 1. Neamuri și/sau ”sveaziuri”. 2. ”Rubla/ Nalicika”. 3. Patul sau alte circumstanțe prielnice actului sexual. Enumerarea este exhaustivă și excepții pot fi doar în cazul când două sau toate metodele de mai sus sunt folosite cumulativ ca mijloc de ”propulsare”.

Este de neconceput ca reporterii să-și facă imagine în rubrici gen ”Dezgolita frumos” ale unor reviste triviale în care ”locurile” pe pagini sunt comercializate ca la piață, numai că nu au nici patent, nici licență pentru un asemenea gen de activitate. ”Las' că s-a învăța șî a grăi, principalu' s-o vadă lumea, s-o știe!”.

”Cancelarul de fier”, așa cum a fost supranumit Otto von Bismarck (citat mai sus), a descris presa ca fiind nimic mai mult decât cerneală de tipar pe hârtie. El, ca și mine, nu s-a referit la toată presa, dar a menționat că în rezultatul ”lătratului la comandă”, presa nu costă mai mult decât hârtia pe care a fost scrisă. Ba mai puțin, pentru că respectiva hârtie nu este bună nici măcar pentru a fi utilizată în scopuri casnice și sanitaro-igienice, iar ”poveștile” înșirate acolo nici de adormit copii nu-s bune, așa cum ele nu au nici fir narativ și nici morală. Da' multe din ele sunt chiar amorale.

Fenomenologia frumosului

Vreme trece, vreme vine

Toate-s vechi și nouă toate;

(M. Eminescu)

Nu cred că există prea multe lucruri, fenomene care nu sunt expuse pieirii sau schimbării, care reușesc să-și păstreze utlilitatea și actualitatea convervându-și esența, care nu au nevoie să se adapteze noilor realități, nu au termen de valabilitate, nici termen de prescripție.

Omenirea de multe ori ”s-a răzgândit”... și-a schimbat părerile despre condițiile care ar trebui să le întrunească diverse exteriorizări artistice pentru a le putea fi acordat calificativul ”Frumos!”; mai ales că opiniile de cele mai multe ori au fost împărțite. ”Gusturile nu se discută”, „Über den Geschmack lässt sich streiten“, ”А вкусах не спорят”... în limbile tuturor națiunilor s-au cristalizat asemenea afirmații.”Totul este relativ”, la fel ca și frumusețea. Nu vreau să contrazic teoria relativității sau să sparg stereotipuri (nu astăzi)... Da, toate tipurile de frumusețe sunt relative, efemere, au nevoie de permanente metamorfoze pentru a supraviețui; unele chiar de patru ori de an, cum ar fi moda, de exemplu, dar există un tip de frumusețe care nu este expus riscurilor descrise mai sus: frumusețea feminină. Evident, pe marginea acestei afirmații s-ar isca un șir de controverse, însa țin să menționez că acest gen de frumusețe nu se apreciază doar pe baza unor criterii de formă, ci și de fond. Anume partea lăuntrică nu este supusă ”uzurii”, nu-și pierde din valoare odată cu trecerea inevitabilă a timpului. Dimpotrivă, este partea care evoluează, care ne face să fim subiectivi în raport cu celelalte frumuseți și să credem că ”frumusețea mea e cea mai frumoasă”... de fapt așa și este... așa a fost și așa va fi mereu... și acest fenomen nu cade sub incidența relativității sau a diferenței de gusturi, ci este cauzat de unicalitatea frumuseților. Femeia a fost mereu asociată cu frumusețea și ea nu are nevoie să se schimbe ca să corespundă realităților, ea nu formează obiectul teoriei relativității; iar pe de altă parte este cel mai unical și mai individualizat gen al frumosului.

Vor fi mulți cei care ar asocia femeia cu suferința și ar fi foarte aprinse discuțiile și contradictorii afirmațiile despre geneza, cauza și latura subiectivă a suferinței, dar este cert un lucru: nimeni și nimic nu poate fi un medicament mai bun anti-suferință. Nu știu cum sunt alții, dar eu atunci când aud cuvintele ”mângâiere” sau ”alinare”, îmi imaginez mâinile unei femei, or ”în spatele oricărui bărbat puternic se află o femeie puternică” (poate mai puternică).

Nu știu care este coeficientul sau randamentul convertirii gândurilor mele în cuvinte și cât de înțeleaptă și dibace a fost aranjarea lor, astfel încât ele să poată deveni relevante, așa că am decis să o spun ceva mai direct (cu toate că nu e prea în stilul meu): Sunteți frumoase, sunteți catalizatorul progresului nostru și al omenirii în ansamblu, iar frumusețea inseamnă nu numai trup, ci și suflet... așa a fost și așa va fi mereu.